Îi simt privirea insistentă în oglindă, dar de îndată ce mă uit și eu, se preface că se uită pe geam.
Trecem pe lângă chioșcul cu bere, unde mamaia Tica încă lucra pe când eu aveam doi ani. Tata mă lăsa la ea când se ducea să joace fotbal, iar eu îmi făceam de lucru aranjând sticlele goale de bere din lăzi după bunu-mi plac. Când terminam o lădiță, mamaie îmi mai aducea una, ca „sticlele să fie așezate cum trebuie”.
Mamaie a fost gestionară 35 de ani, dintre care 17 i-a petrecut la chioșcul cu bere, de care îi era tare drag. Îi ziceam chioșcul cu bere, chiar dacă nu vindea numai bere. Era un magazinaș de cartier, unde găseai cornuri și covrigei, dar pentru mine și mamaie, contau lăzile de bere.
Când se făcea ora de plecare, mă lua de mânuță și porneam spre casă, cu gândul la lăzile pe care nu le-am rearanjat. Mergea iute și apăsat pe atunci. Când am început școala, dimineața mă trezea cu o porție de „sanveșuri cu cașcaval” la pat și ceai cald. Îmi lega părul într-un „palmier”, îmi punea paltonașul roșu și porneam spre școală. În zilele de iarnă, când era întuneric dimineața la șapte, îmi lua mâna și mi-o băga în buzunarul ei, ca să mă țină de mână, dar să nu-mi fie frig deloc. Ajungeam în două minute, sau cel puțin așa-mi părea, pentru că mamaie mergea fuguța-fuguța, iar eu ajungeam mereu printre primii în clasă.
– FB! îmi striga înainte să plece spre casă.
„FB” însemna „succes”, de fapt. Îi plăcea cum îmi sclipeau ochii când îmi vânturam carnetul de note cu gura până la urechi prin bucătărie după ce ajungeam acasă de la școală, în timp ce ea îmi punea în farfurie.
– Am luat FB, mamaie! chițăiam eu. Am luat pentru că mi-ai zis tu!
– Bravo, mamaie! Așa să iei și mâine, se auzea dinspre aragaz.
Mai târziu, „FB!”-urile s-au transformat în „Zece!”-uri în fiecare zi înainte să plec la școală sau la liceu. Era modul ei de a-mi spune că, probabil, ar fi vrut să mă întorc la fel de voioasă și decorată de la școală, chiar dacă acum eram prea mare ca ea să mă ducă și să mă ia. De fiecare dată când uita să îmi ureze de plecare, un nod mi se punea în gât și anunțam în clasă că sigur dăm extemporal în ziua aceea. Era puțin mai greu fără încurajările ei, dar reușeam s-o scot la capăt, iar acasă o mustram rânjind ușor.
Mamaie nu ajuns să facă gimnaziul sau liceul, a făcut doar patru clase cât a fost mică. Când avea șase ani, străbunicul s-a dus și a lăsat-o în urmă pe străbunica Susana vădană, singură cu opt copii.
Străbunicul obișnuia să cumpere pământ de fiecare dată când se năștea un copil, pentru a-l lăsa ca zestre când îi venea rândul la nuntă. Dar societatea îl discrimina pentru că agonisise mult de-a lungul timpului, iar acum avea ce să lase copiiilor în urmă.„Fii de chiaburi!”, îi numeau cei din jur, iar din cauză că tatăl ei strânsese atât, mamaie și restul familiei erau considerați vinovați că aveau avere mai mare ca ceilalți din sat.
Când a început școala, mamaie a învățat din greu, dar nu a primit niciodată titlul de pionier. Învățătorul decidea cine devine pionier și cine nu, iar cei blamați de societate pentru statutul lor social nu erau considerați demni de această onoare.
– Îi făceam curat în casă învățătorului, pentru că nevastă-sa nu putea să se cațere să curețe peste tot, mi-a povestit mamaie într-o noapte înainte de culcare.
Învățătorul o persecuta pentru că se născuse în familia în care se născuse. După cele patru clase, ar fi vrut să meargă la Constanța pentru următoarele patru, dar regimul comunist își începuse pe atunci colectivizarea, când aproape toate proprietățile agricole private din România au fost confiscate. Cu cele douăzeci de hectare de pământ și casa pierdute, familia Vîlcu locuia acum la o bătrână singură, ai cărei copii erau la oraș. O îngrijeau pe băbuță și ea îi primea, cu mic, cu mare, să stea la ea. În grădina care le aparținuse odată, străbunica Susana și Tanti Maria, una dintre surorile mămăiței mele, lucrau acum pământul pentru stat, iar mamaia Tica trebuia să-și ajute și ea familia cum putea și ea la cei șase anișori ai ei.
Un copil nu avea cum să facă față muncilor grele de la câmp, așa că Tica stătea acasă și păzea puii. Străbunica Susana o avertizase că, dacă nu e atentă și uliul fură din pui, nu îi mai dă de mâncare și o trimite la culcare flămândă. Într-o zi, uliul a coborât rapid la sol, iar mamaia mea nu și-a dat seama până nu și-a luat zborul că în gheare avea prizonier un pui.
– Vezi, dacă n-ai păzit puii și te-ai jucat, copile? A venit uliul și i-a luat! Acum na, mănâncă zarzavat, plesni-ți-ar fierea! Așa îmi zicea, biată mămică, dacă n-am păzit puii de uliu… Și mi-era frică de uliu, dar trebuia să păzesc puii…Nu mi-a mai dat carne să mănânc, îmi spunea că puiul meu e la uliu…
Mamaie a fost ultimul copil. I-au dat numele Safta și au alintat-o Săftica, iar în cele din urmă au ajuns să-i spună Tica. Se urca pe cal fără șa și se ducea la câmp cu mâncare pentru străbunica și Tanti Maria, iar apoi se întorcea cu morcovi, ceapă și ce mai puteau aduna, cu cât putea să ducă, pentru ca a doua zi să aibă iar ce mâncare să le ducă.
– Hai, Gicule, hai… Hai la câmp, Gicule, hai că se răcesc oalele! Dii, Gicule, dii!
Avea trei surori și patru frați. Fetele erau deja domnișoare și voiau să meargă la serate, unde se strângeau toți tinerii din sat, dar porumbul se făcuse-n lan și nu avea cine să îl strângă.
– Cum să vă las să dănțuiți când noi la două trebuie să ne trezim să mergem la câmp, să tăiem cocenii? Și după, când se face ziuă, îi luăm la curățat, le spunea străbunica Susana.
Alte fete din sat nu ratau niciun dans, dormeau până târziu și nici coceni nu tăiau, bașca să-i mai și curețe.
– Hai, mămică, te rugăm, lasă-ne…Când venim de la serată, tăiem și cocenii, îți promitem…Hai, mămică, lasă-ne și pe noi, îi ziceam la biată mămică. O luam cu binișorul și ne mai lăsa, că ne țineam de cuvânt.
După câteva ore bune de dănțuială, mamaia Tica și surorile ei, cu mânecile suflecate până la coate, o ajutau pe mama lor la câmp. Îmbrăcate în rochii și fuste până la pământ, acum șomoiogite și murdare de noroi și iarbă, fetele tăiau cocenii de porumb în mijlocul nopții, dar erau fericite.
Clasele cinci – opt le-a făcut mai târziu la seral, iar mama o mai ajuta din când în când cu temele, pentru că muncea și nu avea timp. Șeful ei de la Restaurant Palas o lăsa să plece mai devreme de la muncă, iar un băiat de la ea din sat care avea mașină o ducea la școală, pentru că la Năvodari se ținea cursurile. Șeful ei o îndemna să-și termine cele opt clase, pentru că voia să o promoveze și trebuia să aibă școala generală terminată.
Încă se uită pe geam, dar din când în când mă mai întreabă zâmbitoare cum mai e la facultate, mașinuța cum îmi merge și dacă am nevoie de pantofi de toamnă. De când eram mică, mamaie îmi lua pantofiori de școală. De obicei, erau cu o mărime mai mare, dar mama zicea că nu-i nimic, că o să-i am și la anul. Cu timpul, a început să mă ia cu ea când îmi cumpăra lucruri, pentru că se simțea dezarmartă în fața rafturilor infinite din centrele comerciale, și, până la urmă, voia să îmi ia ce îmi place.
Acum câțiva ani nu mi se părea că baba mea, așa cum ne alintam una pe alta, era bătrână. Dar la o privire mai atentă, anii de muncă au fiecare câte o amprentă pe chipul ei bătut de griji. Ochii ei mici migdalați sunt acum încadrați de încrețituri, iar buzele strânse îi sunt mai tot timpul uscate. Un batic îi acoperă capul, ca de obicei, strâns sub bărbie. Traista ei nelipsită o are sub mâna stângă și o ține cu frică să nu se răstoarne pe bancheta mașinii.
Sprâncenele deschise la culoare abia dacă i se zăresc, dar bretonul roșcat iese îndrăzneț de sub batic. O rază de lumină îi conturează și mai tare nasul ușor cocoșat. Mamaie avea nasul drept, de fapt, dar într-o zi care a părut la început fericită, lucrurile nu au decurs cum ar fi crezut ea că se va întâmpla.
Totul a început când mamaie l-a refuzat pe primul bărbat care a cerut-o de nevastă. Era un miner respectabil, bine văzut în societate, cu care ar fi dus-o foarte bine dacă i-ar fi fost soție. Dar când a aflat că ar fi trebuit să se mute în munți, departe de familia ei și de tot ce-i era drag, mamaie l-a ales pe Gheorghe.
Gheorghe nu era miner, dar avea cunoștințe comune cu mamaie, care i l-au prezentat drept un bărbat respectabil și grijuliu. „E băiat bun, Tica, îți spun eu!”, i-a zis o fată de la ea din sat. Gheorghe a bătut multe drumuri până la Sinaia, unde lucra Tica împreună cu sora ei mai mare, Ioana, numai ca să o curteze pe mamaie. Iar Gheorghe era din Constanța, unde erau și frații Ticăi, așa că până la urmă au făcut nuntă.
Gheorghe nu s-a dovedit a fi băiatul bun pe care toată lumea îl știa. În fiecare seară, cel care mi-ar fi fost acum tataie se îmbăta zdravăn, iar când ajungea acasă o bătea pe mamaie. De plăcere? De nevoie? De nebun? Nu știu nici acum.
– Înainte să vie el acasă, culcam copiii, lăsam zăvorul la geamul de la copii din cameră și mă ascundeam în roșii. Săteam pitită până trecea nebunu’ și după o oră așa, după ce adormea, intram și eu pe geam la copii în cameră și dormeam cu ei. Dar cât era el în casă cu copiii, eu stăteam și ascultam și mă uitam pe geam, ca pisica, să nu cumva să îi bată pe copii.
Acum, Gheorghe afla că amândoi copiii au intrat la facultate și că urmează să plece, unul la Ploiești și unul la Brașov. Furia lui s-a materializat rapid și cât ai clipi, avea mâinile în ochii fratelui mamei.
– Eu și Ica ne uitam la el și credeam că o să-i scoată ochii. Trăgeam de el, și Sorin urla, săracul… De aia poartă ochelari acum… El voia ca eu și copiii să mergem la muncă și el să stea acasă și să bea, că cică numai proștii merg la școală.
Mama a luat-o pe mamaie la o plimbare prin parc într-o zi, înainte să plece la facultate. I-a spus prompt și tăios că trebuie să divorțeze, lucru pe care i-l mai spusese și înainte.
– Eu am vrut să vadă copiii de-a lungul anilor a cui e vina, de aia am stat și i-am lăsat să decidă ei. Și le-am zis: Bine, mamă, dacă voi credeți că trebuie să divorțez, eu divorțez. Și-am înaintat actele de divorț.
Într-o noapte când a venit Gheorghe de la băută, a bătut-o pe mamaie și i-a spart nasul. Ea a fugit pe stradă cu un prosop în mână și în furou până la Maria. Când au văzut-o Maria și Petrea, soțul ei, s-au speriat teribil. Prosopul și furoul erau acum comlplet roșii. La spital, și doctorul a avut aceeași reacție.
Mamaie a câștigat în instanță. I-a făcut evacuarea lui Gheorghe la părinții lui și a păstrat casa. El și-a luat avocat, ea nu. Ea a vorbit, pentru că un avocat ar fi costat-o peste șaptezeci de milioane. Și-a păstrat și serviciul, iar dintr-un salariu ținea doi copii la facultate și se ținea și pe ea acasă. Mama și unchi-miu învățau să ia bursă, iar mamaie le trimitea bani și de-ale gurii când putea.
– O lună cumpăram la unu’, o lună la unu’: pantofi de toamnă, geci, ce aveau nevoie. Câteodată mă suiam eu la tren, și ne întâlneam la Sinaia, la țățica, la mijloc între Ploiești și Brașov. Și băgam în traistă carne, roșii, brânză, cașcaval, tot ce puteam, și târâiam și eu și unchi-tu Titi de ea până la tren. Hai hai, hai hai, și nu mai dădeam banii pe taxiu. La Sinaia, mămică-ta făcea dulciuri și eu cu tanti-ta Ioana făceam mâncare, le puneam și la ei la pachet și plecau înapoi.
Semaforul se face roșu, iar eu opresc ușor. Mamaie își aranjează părul mai bine sub batic, după care îmi face cu mâna în oglinda retrovizoare și zâmbește.
I-am făcut unghiile ieri. Are unghii mari, și îi place să le aibe date cu ojă albă, ca pe timpuri. Am și pensat-o. A stat cuminte, nu a zis nimic. Mi-a mulțumit și m-a pupat pe frunte. Acum mă pupă pe frunte mereu când plec la facultate și îmi bagă în sacoșă câte zece ciocolate odată, o rotiță de cașcaval, un baton de salam, fructe, legume și îmi mai face și câte o tavă de plăcintă și una de pizza.
– Ce cocării vrei să-ți facă mamaia? mă întreabă mereu Sâmbăta.
– Cornulețe-mi faci? o întreb eu mieros.
– Îți fac, cum să nu-ți facă mamaia.
Duminică dimineața, mă așteaptă să mă trezesc, iar dacă nu o fac, mă trezește ea ca să-mi pună vraful de ciocolate în mână, împreună cu o bancnotă de cincizeci de lei. Îmi amintește să îi zic mamei să-mi pună și o sticlă sau două de suc de roșii la pachet. Și zacuscă, dacă vreau. Și gemuri, dacă nu mai am, miere, compot și niște pulpe de pui de la congelator sau niște vinete…
Opresc mașina la numărul douăzeci și patru.
– Am ajuns, mamaie. La poarta asta albastră, nu?
– Da, da, aici e bine. Nu încurcăm pe nimeni?
– Nu încurcăm pe nimeni, nu vine nicio mașină.
– Bine, atuncea, hai că mă dau jos. Mulțumesc, Lorică.
– Să mă suni când vrei să vin să te iau, da?
Și trântește portiera. Niciodată nu mă sună să mă întorc după ea, mereu se întoarce cu autobuzul. Dar afară e frig și ea e bătrână. Mi-e frică să nu alunece pe polei. Îi explic de fiecare dată când ne trezim cu ea la ușă, zgribulită și roșie în obraji, dar nu ascultă. Are probleme cu inima, a făcut infarct în urmă cu câțiva ani, și nici pietrele la rinichi nu o slăbesc. Dar e încăpățânată, cum a fost toată viața, și face doar cum vrea ea.
Nu mai merge ca înainte. Nu mai are pasul iute, merge alene, greoi. La-nceput, am crezut că doar am crescut eu, dar, de fapt, a îmbătrânit și ea.
Duminică, plec înapoi la București. Sper ca și atunci când mă voi întoarce în Constanța, peste două săptămâni, să o găsesc pe mamaie făcând tot pizza ei „patrată”, spălându-i „glugii” soră-mii sau rugând-o pe mama să se uite pe „lecto” când mai am examene.
– Zece, Lorică! îmi strigă zâmbind, și nu pleacă până mașina mea nu-i iese din vedere.
Și-am plecat încă o dată, rugându-mă să nu fie ultima oară când o văd.
ford68 