Arhiva | septembrie, 2014

Confesiunile unei cititoare împătimite

13 sept.

Titlul vă poate induce puțin în eroare (bine, poate mai mult). Acest text nu îmi împărtășește cărțile de căpătâi sau motto-urile celebre după care mă ghidez în viață. Nu acest text nu prezintă nimic de acest gen. El doar prezintă dezamăgirea cruntă pe care o trăiesc de fiecare dată când îmi dezlipesc ochii dintr-o carte și dau de lumea reală.

În cerneală, totul are un iz logic și în același timp romantic, indiferent de genul cărții. Este mult mai sigur că ai să găsești un caracter nobil printre cele înșirate pe o pagină îngălbenită și pătată de vreme decât în Piața Romană, în învălmășeala de oameni-mai-buni-decât-cei-de-lângă-ei-wannabes. Într-un univers închis – care, fie vorba între noi, nu este de fapt deloc limitat, d-apăi închis – al unei cărți nu se poate interveni ulterior decât de către autor însuși.

După mine, e o analogie destul de simplă : o carte – o viață. În carte, odată pus condeiul jos, întâmplările sunt pecetluite. Dar din nou, cartea asta reprezintă o adunătură de file mâzgălite cu negru sau mai știu eu ce griuri colorate, legate la un loc, lăsate în voia sorții pe rafturi prăfuite. Ce mă frustrează pe mine în mod deosebit este atitudinea ființelor din Universul nostru. Cum adică, nu poți să îți schimbi decizia? Cum adică, nu mai poți interveni în viața ta odată ce ai acceptat slujba aia de tot căcatul și acum ești obligat să lucrezi de la opt la patru fără drept de apel? Ce, te crezi în vreo carte de-ale lui Green? O, stai, până și în cărțile lui personajele EVOLUEAZĂ înainte să moară, chiar dacă știu că au să moară. Ce este și mai trist e faptul că personajele alea sunt mai bine structurate decât omul din societatea actuală.

 

later edit//

Și mă mai întreabă lumea de ce mă refugiez în cărți. Pentru că lumea dintre coperte nu este atât de insipidă, inodoră și incoloră ca cea în care trăiesc. Și pentru că personajele unui manuscris niciodată nu mă vor minți, înșela sau uita.