Arhiva | iunie, 2014

Prinde-mă (dacă mai poți)!

17 iun.

” To love is to be vulnerable.” – C.S. Lewis

 

Plouă de câteva ore. Ar trebui să învăț pentru bac și/sau admitere la ora asta, ca orice copil conștiincios aspirant la fără taxă. În schimb, îmi mijesc ochii pe geam spre același gard proaspăt vopsit, de parcă are să se schimbe ceva la el în următoarele secunde în mod miraculos. Și dacă vă gândeați că o fereastră este singura mea cale de a procrastina, ei bine, nu e! Nu știu de ce mă simt atât de mândră că sunt în stare să mă distrag cu o ușurință teribilă de la orice fac important numai ca să aiurez pe hârtie (virtuală) sau să mă gândesc la cine știe ce bazaconii inventate de creierașul meu obosit.

Totul devine mult mai interesant atunci când simptomelor li se adaugă și incapacitatea de a fi atent la ce ți se spune fără ca măcar o dată să îți zboare mintea pe meleaguri fantastice sau imposibilitatea de a dormi fără să te trezești din oră în oră preț de mai multe nopți fără să știi de ce. Dacă te duci la doctor, ți se oferă vitamine și lecitină, de parcă o stare emoțională (căci asta ai, dar nu vrei să recunoști în ruptul capului) poate fi vindecată cu portocale.

Din câte se vede, majoritatea suntem sufocați de ideea că ar trebui să fim concentrați la ceea ce facem constant, și că viitorul nostru depinde de fiecare secundă pe care o petrecem cu nasul la mai puțin de un centimetru de o carte. Urăsc să trebuiască să îmi clădesc viitorul pe niște piloni atât de instabili ca frustrarea și dilema. Ceasul se mișcă prea repede.

De fapt, se mișcă normal și eu mă mișc prea încet și mi-e frică și credeam că sunt mai puternică dar vine o vreme când îți dai seama că te crezi mai bun decât ești de fapt și realizezi cât de la-fel-ca-ceilalți ești. Mai prinde-mă dacă poți, răspundere!

 

 

Sfat: Fiți realiști. Omul e un prost, indiferent de doctorat.

 

 

 

Cugetări „Schopenhaueriene”

15 iun.

Să gândeşti prea mult e obositor, ştiu din proprie experienţă. Şi nu doar din cauză că rămâi fără mediator chimic, dar şi pentru că nu te poţi abţine din a te întreba, inevitabil, acelaşi lucru pe care toţi îşi doresc să îl afle. Stai ţintuit locului, dar priveşti în jur. Doar că, de fapt nu priveşti, doar îţi învârţi ochii automat, fără să bagi de seamă culoarea pereţilor sau numărul cărţilor de pe noptieră. De fapt, în capul tău e un vârtej: lucruri care s-au întâmplat, lucruri care speri că se vor întâmpla, lucruri pe care le-ai fi făcut altfel. Şi chiar în momentul când te-ai decis că tu nu ai niciun regret şi că eşti perfect OK cu deciziile pe care le-ai luat, începe iarăşi să te bântuie: „Dar dacă…?”.

¤¤¤

Se spune că oamenii fără regrete sunt oameni fericiţi. Păi, cum să nu fii fericit când ştii că nu ai ce să schimbi în rândul hotărârilor de până acum, pentru că le-ai gândit pe toate la rece (şi chiar dacă nu ai făcut-o) şi eşti mulţumit de rezultat? Unii ar spune că e logic şi că fericirea depinde de mulţumirea de sine. Ei bine, multă lume (această „multă lume” mă include şi pe mine”) uită de consecinţele unei judecăţi pripite, bazată numai pe nivelul mult prea ridicat de adrenalină din sânge. Ceva totuşi paradoxal este faptul că, deşi pe moment, prea puţină atenţie este îndreptată către raţiune, imediat după nu mai puţin de o avalanşă de sentimente şi gânduri înghit tot în jur.

¤¤¤

S-a gândit cineva vreodată ce înseamnă să fii cu adevărat intrigat de un anume fapt? Sunt aproape sigură că tipul care a inventat cuvântul s-a gândit intens şi îndeajuns pentru noi toţi, şi sunt aproape sigură şi că nu sunt singura care gândeşte aşa. Acum, sincer, ce înseamnă să fii intrigat? Să fii interesat? Să îţi placă? Să îţi displacă? Sau să fii înnebunit de un anumit fapt, bântuit de o teorie pe care nu ţi-o poţi confirma în nici un mod pământesc şi care te macină în mod constant de fiecare dată când ţi-o reaminteşti?

¤¤¤

Există întrebări cu răspuns şi întrebări fără răspuns. Mă întreb care sunt cele mai definitorii pentru conştiinţa unei persoane. Să fie întrebările care îşi găsesc răspunsurile în cărţi de specialitate sau de vrăji, sau întrebările care nu pot fi înţelese? Cele din urmă sunt cele pe care tu nu le poţi înţelege, iar eu nici atât explica.

¤¤¤

Chimia este o ştiinţă care se ocupă cu substanţe şi reacţii din lumea întreagă. Ce le-o fi venit oamenilor să spună că-i „chimie între ei” ? Dacă nu explodează, nu e chimie, ci cu totul altceva – prost interpretat sau poate doar neinterpretat deloc.

Cum poţi simţi chimie când te uiţi în ochii cuiva? Cum poţi să dai vina pe natură când, de fapt, este doar vina minţii tale? Natura te-a proiectat, dar în nici un caz nu gândeşte pentru tine. Omenirea trebuie să înceteze odată să mai dea vina pe oboseală, pe hormoni sau pe ultimul pahar de bere.

„Chimie” nu e un cuvânt aşa frumos. Mai bine sună „dragoste”, din câte se pare, pentru laşii unei societăţi în care conceptul nu mai există de mult timp. Câteodată mă întreb dacă nu m-am născut cumva în Somalia, atât de slabă sunt de raţiune şi de simţământ. Numai mie îmi e foarte uşor să confund o intrigă de moment cu lucrul pe care îl vreau (sau nu) ?

¤¤¤

Ce înseamnă să îţi placă ceva, cineva? Presupunând că a plăcea se află în sfera interesant, captivant, intrigant, care dintre cele trei reprezintă, de fapt, termenul în cauză? Putem merge, desigur, şi pe varianta de tragere la sorţi, dar unde am ajunge?

Clişeul „fluturi în stomac” îmi este cel mai familiar. Într-adevăr, emoţia care îşi face loc undeva prin zona abdomenului poate fi asemănată cu nişte fluturi din prisma faptului că nu este continuă, ci pulsează, aşa cum şi aripile unui fluture se închid şi se deschid. Sau…să fie doar bătăi de inimă? Imposibil!

¤¤¤

Ce înseamnă un zâmbet? Dar un zâmbet reciproc? Dar un zâmbet reciproc şi o strângere de mână? Dar un zâmbet reciproc, o strângere de mână şi un sărut? Dar un zâmbet reciproc, o strângere de mână, un sărut și un gest galant?

Fault !

8 iun.

 

În ultimele zile, am fost prezentă în calitate de spectator şi „fotograf” la meciurile echipei C.S. Phoenix Constanţa (şi nu numai), în cadrul Turneului Final de baschet U14 (under 14), care s-a ţinut la Constanţa anul acesta.

Fetele de la Phoenix s-au clasat pe locul al şaselea, rezultat de care au fost cam dezamăgite. Ce-i drept, cu siguranţă că mereu e loc de mai bine, dar nici rezultatul ăsta nu a este atât de rău. Trebuie să privim în perspectivă: numai primele opt echipe din toată ţara s-au calificat, iar ele au surclasat două dintre acestea. Nu este un rezultat de trecut cu vederea. Astea au fost cuvintele mele încurajatoare.

Acum, partea proastă este că, din punctul meu umil de vedere de amator al baschetului şi nimic mai mult şi, de asemenea, din partea suporterilor Phoenix, fetele nu s-au străduit îndeajuns. Corecţie! Nu toate s-au străduit îndeajuns. Ştiu că e greu să devii una cu echipa, pentru că omul este o fiinţă unică şi copleşitoare, dar ăsta este scopul într-un astfel de joc: să ghiceşti unde urmează să ajungă mingea, ca să o poţi intercepta, indiferent că ai vorbit sau nu cu al tău coechipier.

S-a luptat mult. S-a tras „cu dinţii” de minge la propriu, s-au bătut puştoaicele ca la Termopile. Au fost cinci zile pline de aşteptări, coşuri, bătălie şi sudoare. A fost care pe care. S-au acumulat atât tensiuni pozitive, cât şi negative. Speranţa şi ambiţia au domnit 24/7, iar când nu s-a mai putut face nimic, doar lacrmile au mai putut compensa mândria rănită a echipelor pierzătoare. Nu am privit nişte copile de maximum paisprezece ani, ci nişte gladiatoare cu mingea.

Am fost şi eu faultată, involuntar. Fetelor, m-aţi atins la inimă!

DSC_0511 DSC_0767 DSC_0792 DSC_0793 DSC_0939

Mulţumiri Librăriei Online Libris !

3 iun.

10388100_758475267531060_5901665338315065539_nMă simt datoare să le mulţumesc celor de la Librăria Online Libris pentru premiul oferit în cadrul concursului „Librăria Online Ideală”.

Am participat şi eu cu un articol în care mi-am vărsat amarul vis-a-vis de „calitatea” librăriilor pe internet de la vremea actuală, dându-mi cu presupusul se parcă aş fi fost o mare expertă în domeniu. Cum simţul meu critic este al naibii de dezvoltat, nu m-am putut abţine şi am acceptat provocarea de a descrie o librărie online ideală. Tema mi s-a părut foarte interesantă, întrucât tot căutând cărţi online (pentru că, să fim sinceri, sunt mai ieftine decât cele din magazine şi librării „palpabile”), am dat de fel şi fel de arhetipuri: tipul librăriei autor-carte-preţ , tipul librăriei autor-carte-copertă-preţ, tipul librăriei autor-carte-copertă-editură-preţ ş.a.m.d..

Trebuie să recunosc, am fost întotdeauna tentată de librăriile online, dar niciodată convinsă să cumpăr, iar asta se intâmpla din varii motive: voiam să văd culoarea paginilor, voiam să ştiu numărul de pagini, voiam să ştiu ce spun cei de la New York Times pe spatele cărţii etc (toate aceste detalii le găsiţi în articolul meu Cărţi autostopiste – Librăria Online). Şi aşa am scris pentru concurs.

Ce voiam de fapt, să evidenţiez în acest articol este profesionalismul Libris. Premiul meu a constat într-un voucher în valoare de 700 de lei! Asta înseamnă cam 10 kg de cărţi. Astăzi mi-a bătut curierul la uşă cu un colet pe care îl ţinea pe un umăr şi m-a întrebat disperat „Unde îl pun ?!”. Voucherul meu mi-a adus în casă nu mai puţin de douăzeci şi nouă de cărţi, livrate în două zile de la efectuarea comenzii (cu excepţia a două dintre ele, care sunt în limba engleză şi durează mai mult să ajungă în România – da, cei de la Libris m-au anunţat în prealabil în legătură cu acest aspect).

Doresc să le mulţumesc pe această cale pentru promptitudine şi modul în care m-au abordat pe mine, în postura de client: m-au informat, m-au servit, m-au mulţumit. Sper că şi articolul meu i-a inspirat şi i-a ajutat, măcar minimum minimalis.

Recomand cu foarte multă căldură această librărie online, întrucât prezentările lor sunt unele dintre cele mai complete (titlu, autor, editură, preţ, număr de pagini, ediţie, cartonată/necartonată, opţiunea „Răsfoieşte”), iar serviciile sunt ireproşabile.

Vă mulţumesc, Libris!

Timpul este relativ

3 iun.

Încercând să îmi dau seama dacă secundele mele sunt egale cu secundele tuturor celor de pe Pământ, am realizat de fapt că timpul este relativ. Analiza mea m-a condus la o concluzie aparent prostească, dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, cât se poate de adevărată.

Timpul poate fi împărţit doar în două categorii: timp care trece incomensurabil de greu şi timp care trece mult prea repede.

 

Printre momentele în care timpul trece infinit de lent se numără:

#atunci când aştept să se facă verde la semafor

#atunci când aştept să se anunţe câştigătorul unui concurs la care am participat

#atunci când stau la coadă să plătesc ceva (orice!) la stat

#atunci când se merge bară la bară pe ditamai bulevardele

#atunci când începe anul şcolar şi aştept să vină vacanţa

#atunci când mă apuc de o carte scrisă prost, dar vreau să o citesc pentru că ştiu eu că este bună

#atunci când trebuie să se facă puiul pe interior

#atunci când cineva îmi zice că mă sună imediat, că la momentul respectiv conduce şi nu poate vorbi (aviz mamei)

#atunci când trebuie neapărat să vorbesc cu cineva sau să îl văd şi este ocupat până la o anumită oră

#atunci când merg undeva, dar niciodată când mă întorc! (mai ales când zbor cu avionul)

#atunci când aştept un colet

#atunci când o manea nu se mai termină, pentru că este urmată de încă una şi încă una…

#atunci când mi-e foame şi grătarul nu vrea să pornească şi pace!

#atunci când maică-mea trebuie să îmi dea un răspuns definitiv când o întreb dacă mă lasă în club

#atunci când maică-mea face supă de pui a la grec şi nu mai dă odată-n foc, fir-ar ea să fie!

#atunci când ajungi undeva, în vacanţă, după un drum lung la care ai pornit de foarte dimineaţă – ziua aia pare o săptămână

#atunci când am meditaţii

#atunci când pregatim preparate culinare din enş’pe bucătării diferite de pe mapamond pentru Paşte, Crăciun şi alte ocazii care nu sunt necesare

#atunci când să apară aştept un episod nou sau un film după o carte pe care o iubesc

+++

Printre momentele în care nici nu apuc să scot un cuvânt şi timpul a trecut deja:

#atunci când e ziua mea

#atunci când am de făcut un proiect

#atunci când susţin un examen

#atunci când mă întorc de undeva, şi niciodată când mă duc!

#atunci când citesc o carte care mă absoarbe

#atunci când mă întâlnesc cu gaşca sau cu prietenul

#atunci când scriu şi ascult muzică în acelaşi timp, pentru că ştiu că o melodia are trei, patru minute şi când realizez că nu o mai aud, intru în panică şi mă uit la ceas, de parcă aş putea schimba cu ceva secundele ce tocmai au trecut

#atunci când vreau să particip la un concurs cu data limită peste o lună şi, deodată, e a doua zi după data limită – cum ?!

#atunci când mai sunt doar două zile de excursie şi devin imediat două ore, adică ce Dumnezeu se întâmplă cu timpul ?!

#atunci când se apropie un examen – zilele devin ore şi minutele secunde, zău!

#atunci când mă distrez

#atunci când scriu un post şi încerc să mă grăbesc

#atunci când mă grăbesc în orice fac

#atunci când sunt în întârziere – parcă minutele trec intenţionat mai repede, ca să întârzii eu şi mai mult

#atunci când mă bucur pentru ceva

#atunci când mă uit la ultimul episod apărut dintr-un serial sau la un film pe care îl aşteptam de mult timp

+++

 

Şi cam atât îmi vine pe moment în minte. Dar sunt sigură că mai sunt infinite situaţii în care timpul pare infinit – atât de lung cât şi de scurt.

 

Felicitări!

1 iun.

Dintre toate visurile înţesate cu magnific, cu preponderenţă ăsta trebuia spulberat.

Ce clişeu, să foloseşti sintagma ” a spulbera visul” ! Şi totuşi, ce mişcare jalnică, să spulberi un vis.

Cât i-o fi luat să îl clădească ? Cât i-o fi luat să îl conştientizeze, să îl pună pe picioare, să îl perfecţioneze ? Dar, mai ales, cât i-o fi luat să şi-l asume ?

Şi l-a asumat ?

 

În calitate de visătoare irecuperabilă mă declar, în acest moment, decepţionată de privirile otrăvite ale viitorului. Îşi cam bagă nasul în viaţa mea de vreo nouă luni încoace şi nu acceptă nu drept răspuns. Am stat şi m-am gândit îndelung ce e de făcut : ce e de făcut?

Nimic. Cineva m-a îndrumat să îl îmbrăţişez şi să îi fac loc lângă mine, să îl duc de braţ şi să îl întreb de hobbyurile lui preferate, măcar până ne cunoaştem mai bine. Dar eu ştiu că nu e genul meu. Dacă viitorul meu ar fi o persoană, ar purta ochelari şi …atât. Nu ştiu cum ar arăta. Poate ar purta o carte de economie după el peste tot, poate mi-ar vorbi în combinaţii de zero şi unu, sau poate mi-ar intervieva de fiecare dată sinapsa care i se pare cea mai interesantă.

Dacă viitorul meu ar fi o persoană, aş vrea să mă înveţe cum sa îl disting, cum să îl opresc pe stradă şi să-i cer o virgulă în loc de-o ţigară şi să-l rog să o arunce către  pixu-mi.

Dacă viitorul meu ar fi o persoană, ar trebui să îl consolez cu felicitări nesincere pentru afecţiunea falsă pe care mi-o poartă, pentru zâmbetele diafane, lipsite de emoţie şi pentru minciunile ordinare pe care mi le-a trântit vehement: ” Am să te fac fericită, ai să mă iubeşti, am să-ţi arăt că, de dragul tău, mă pot schimba!”.

Felicitări ! Aproape mi-ai stins dorul de litere. Vrei să încerci şi cu tuşele de cărbune?