Arhiva | septembrie, 2012

Tantum Verde/ Self pity

26 sept.

There comes a time in each one’s life when they have their toungue numb, their sight grows  dim and their body freezes. It’s one of the times you don’t really know what’s happening to you, because you’re not really looking, because you don’t really want to know. You want to be fooled by yourself. And here’s when the cycle begins.

You wake up and try to behave, but it’s impossible. You’re not drinking coffee, but today you suddenly feel an instant need of cafeine, otherwise you’re sure you won’t make it even to noon.

You try to dress up girly, but all you get is a large tee and jeans, your hair all tied up in a messy bun and mascara all over your face. You may add red lipstick if necessary. You don’t check on you in the mirror and you leave.

On the streets, it feels like everybody is looking at you and pities you. You’re going paranoid. You always do. You plug your headset in and sink into the music. For a moment, you’re alright. Until it hits you. Your song. And suddenly, your world is not yours anymore, it’s invaded by some lost memories who are curious to find out what the hell is going in your brain if it’s not them. I mean, seriously, why would memories ever leave you, it’s not like they have anything better to do.

There it comes, your final exam and you can’t ever thing about anything else than about what happened. And WHY. Really now, why ?

Well , it takes time to fix things.

Maybe, over days, weeks, months,years…

Why won’t you come on over, Natalie

25 sept.

De cand ma stiu eu pe lumea aceasta, nu am fost niciodata tipul de persoana care sa poata purta pica. Fel si fel de oameni au venit si au plecat, ce-i drept, nu toti in maniere placute, dar sunt absolut sigur ca niciunul din acestia nu m-a suparat intr-atat de tare incat sa il pot uri. Pot spune cu mandrie ca nu am cunoscut acest sentiment vreodata si sper din tot sufletul sa nu ajung sa il aflu.

Pe lumea asta am cunoscut oameni incatusati de ura, condusi de scarba si aroganta si poate chiar oameni fara scapare din mainile prejudecatilor lor. Mi-ar fi placut enorm sa ii fi salvat de la astfel de orori, dar cine are dreptul sa-i judece ? Eu, un biet muritor, cu siguranta nu , si, in plus, majoritatea celor despre care am inceput sa va vorbesc nu doresc sa fie salvati.

Probabil ca au dreptate, nici mie nu mi-ar placea ca cineva sa-mi schimbe naravurile dupa bunul plac raportandu-se doar la propriul simt in ceea ce priveste binele si raul. De pilda, eu nu beau cafea dimineata. De fapt, nu beau cafea in niciun moment al zilei. Beau doar cate o imitatie de cofeina cu lapte si zahar foarte rar, ceva numit ”cappucino” sau ”frappe” si asta, bineinteles, doar la ocazii speciale. Mie cafeaua mi se pare scarboasa, pentru ca imi seamana cu mocirla de dupa o ploaie zdravana, doar ca mai neagra si mai murdara. Trebuie sa recunosc, totusi, ca mirosul ma imbie si pe mine, chiar ma ademeneste langa ibricul cu pricina, dar imediat ce ii zaresc aspectul, buzele mi se strang si papilele mele gustative parca simt gustul amarui si persistent, lucru care ma face sa ma indepartez la fel de repede cum am ajuns. Sunt absolut sigur ca indiferent cat de mult ar insista cineva ca eu sa-mi fac un obicei din a bea cafea nu as reusi, probabil nu as reusi nici daca as vrea, din simplul motiv ca nu imi place.

Una dintre persoanele despre care voiam sa va vorbesc este , asemeni mie, incapabila de a simti ura. Adica, cel putin, asa mi s-a prezentat, fara antecedente in capitolul acesta si, spune ea, fara planuri de acest gen pentru viitor. Sincer, imi pare totul atat de greu pentru oamenii de tipul acesta. Imi par atat de fragili, in neputinta lor de a-i lovi la randul lor pe ceilalti cu sageti, pumnale sal sulite imbibate in otrava. Sa duci o astfel de viata mi se pare tare obositor, incercand din rasputeri sa-ti concentrezi energia numai asupra emotiilor pozitive.

Unii ar putea spune ca acesti oameni fac pe martirii. Dimpotriva, eu consider ca ei nu fac niciun serviciu nimanui. De fapt, ei doar se protejeaza singuri  si, parerea mea este ca o fac de zeci de ori mai bine decat cei ce folosesc ura ca scut. Da, va zic, persoana aceasta despre care am sa va povestesc este deosebit de interesanta, ea inlocuieste ura cu alte sentimente. Da, lui Lynette (sau Nat, cum ii zic eu) nu i-a fost niciodata frica sa se lupte cu ura si s-o biruie. De fapt, nici nu cred ca a confruntat-o in mod direct, pentru ca ea era prea slaba ca sa poata tolera asemenea intensitati interioare.

In ziua in care a implinit cincisprezece ani, a fost ceruta in casatorie de un conte de peste mari si tari. Saracuta, nici nu stia cine este persoana in cauza, d-apai sa fi stiut cum arata, ce fel de persoana era sau cum avea sa o trateze, asa ca, bineinteles, l-a refuzat politicos. Acum isi doreste sa nu o fi facut, pentru ca Nat este un om al regretelor, desi sustine cu fermitate ca niciodata nu isi pune intrebari legate de trecut. Mereu neaga ca si-ar dori ca lucrurile sa fi fost altfel, probabil pentru ca stie ca ea insasi este dezamagita de acest lucru.

In primul rand, ar fi vrut sa o cheme Natalia sau Natalie, nu Lynette, caci i se parea ca suna putin cam formal, iar din pricina aceasta se prezenta mereu cu Nat, scurt, prompt. Lynette i se parea un nume prea pompos pentru o fetiscana simpla ca ea.

AIUREA

23 sept.

„unde cauti tu iubirea, nu stii ca-i aici…?”

I feel like everything is going wrong. I mean, everything, school, friends, relationship.

Maybe I am wrong.

Maybe I wasn’t supposed to be here, in their lives. Maybe I should just dissapear, as Houdini did.

We can’t keep it going forever

20 sept.

Still she stays…

Totul are sa se termine in final, sunt sigura de asta. De fapt, niciodata nu am fost mai sigura de ceva decat acum.

Astazi mi-am luat inima in dinti si am plecat spre liceu, tropaind ca de obicei ca un cal entuziast pe tocurile mele nelipsite. Cumva, zgomotul familiar a tesut un mic ritm, care s-a imprimat inimii mele zvapaiate. A fost redusa la batai singuratice – intervalele pareau din ce in ce mai lungi, parca infinite, iar oxigenul parea ca nu mai ajunge niciodata la creier.

De fapt, as fi vrut sa lesin acolo, in plina strada, ca totul sa se termine undeva intre patru pereti albi. Nu, nu imi place in spital. De fapt, este locul care imi displace cel mai mult. Daca o armata de T-Recsi mutanti ar ataca Planeta si un spital romanesc ar fi ultima mea optiune, probabil as incepe sa-mi contruiesc sulita.Dar in acel moment, un spital ar fi fost ideal.

Si ce daca Petrisor mi-ar fi pus trei abesnte, chiar daca avem doua ore azi? Si ce daca nu as fi ajuns la ora de fizica, chiar daca profu’ de fizica imi place cel mai mult ? De fapt, ce daca mi-ar fi fost mult mai bine la liceu decat in spital ? Sau chiar acasa, da, cu siguranta acolo mi-ar fi fost cel mai bine. Sub patura, poate, cu niste ceai cald cu miere si lamaie si un film din anii ’50, eventual musical.

De fapt, eu chiar asta vreau sa fac pentru tot restul vietii. Da, da, asta vreau. De fapt, sub patura iau deciziile mai usor, mult mai usor decat le iau in picioare sau in orice alta pozitie inafara de cea de fetus acoperit de bumbac. De fapt, am sa ma cuibaresc chiar acum. Singurica.

Nu mai vreau sa ma gandesc la dragoste. De fapt, nu mai vreau sa ma gandesc la nimic pe timpul scolii, decat la scoala. Nu mai vreau sa ranesc pe nimeni. Nu mai vreau aici. De fapt, am sa plec sub paturica, si poate o sa o fac fara sa mai zic nimic. La revedere.

De fapt…

Hit repeat one more time

17 sept.

Ha, ha, un nou an de scoala care se presupunea a fi un inceput genial. Mereu e asa, stii, cand planuiesti, pentru ca, e adevarat, socoteala de acasa si nu potriveste cu aia din targ.

Pentru mine prima zi de scoala era sacra. Faceam toate pregatirile acelea pe care le fac fetele, manichiura, pedichiura, coafura etc. si adoram asta, pentru ca a doua zi avea sa fie ziua aceea. Dupa 3 luni eram mereu nerabdatoare sa imi revad colegii, sa vad cat (nu) s-au schimbat. Asa a fost si anul acesta.

Pregatirile de dinainte sunt doar una dintre traditiile mele din prima zi de scoala. De asemenea, eu si prietenii mei cei mai buni iesim in oras, fie ploaie, fie furtuna, tornade cu vaci etc. Si ma refer la prietenii vechi, nu la colegii actuali. Am deprins din asta o traditie deoarece se repeta de vreo 4-5 ani incoace. Este foarte frumos sa iesi cu prietenii tai cei mai buni, indiferent ca-i aduni de pe la x licee diferite. De fapt, eu si prietenii mei mergem toti la licee diferite, si totusi, suntem apropiati unul de celalalt, pentru ca ne pasa unul de celalalt. Pacat ca nu-i in egala masura, si, aparent, niciodata nu a fost.

All I wanted was something cute for us.

 

 

Monsters inside

12 sept.

I am scared.

I’ve never been this scared before. It’s like every step I make out of the bed is certainly meant for failure, meant to bring me down, to kill me. I barely left my room these days.

„Don’t cry honey, crazy girl…” – I haven’t even listened to music.

I’m scared to death about how things are going to turn out. I just want it to end right here, right now. I’m sick of it .

Thanks for being here all along.

Stop

10 sept.

E mai placut cu un pian…

 

Afara se intuneca subtil. Perdelele se miscau lin, impinse de curentul suav de aer rece. Cerul era incarcat. Presiunea devenise insuportabila. Domnea o liniste pe care unii ar fi caracterizat-o ca indescriptibila.

Nu, de fapt, era o liniste fireasca, cat se poate de la locul ei, cat se poate de… dorita. Imi inchipui ca daca in acel moment as fi auzit zbierete sau motoare neunse, as fi innebunit pe loc, chiar acolo, in patul meu cald, sub patura mea infestata cu microbi, in acea stare incolora, inodora, insipida de mizerie fortata. De fapt, nici macar nu era mizerie in jur. Aproape toate  erau la locul lor, in pozitiile din care oricum nu s-ar fi putut misca singure. Lucruri inerte, savarsite astfel numai pentru bunul meu plac.

Doar in patul meu domnea un haos organizat. Adica, vreau sa spun, da, pernele erau fiecare oriunde numai in spatele meu nu, dar, cel putin, erau in pat, nu? Asta inteleg eu prin haos organizat, o nebunie careia, totusi, ii gasesti un tipar, oricat de mic si insignifiant. Puisorilor mei de perna li s-a urat cu binele, presimt eu, ca-s unu’ mai motat ca altu’. Nu pot ajunge la niciunii din ei.

Da, as putea sa ma misc. Chiar as putea. Dar daca m-as misca acum, toata linistea ar fi sfasiata de un zgomot surd de cearsaf. Si timpul, ei bine, timpul si-ar relua cursul, si eu nu vreau. Nu vreau sa mai fiu bolnava, vreau sa raman asa pentru totdeauna. Fericita.

 

Together

6 sept.

It was this rush we were trying to survive, I was getting pretty and you were getting dressed up.

You wore a butter-colored
Stylish suit
And I wore this pearly gown.

The preacher said his words out loud
Your eyes caught mine as I
Was trying to catch yours.

We ran down the isle
As they threw flowers to my hair
You grabed my hand tightly and did not let go.

Wind in my hair
As I ride the Ford I always wanted with you
Driving carefully to Neverland.

Is it true that you want us to
Be young forever and remember
The pea-cans rattle behind us ?

I don’t want to think about
Future times, because now
I am yours.

(inspired by my dream from last night)

Even if I’m not there

1 sept.

Great, I read that text with that song already going on, and it was like this kaleidoscope of colors burning my eyes, flooding them and making them hurt. Oh, wait, it was my mascara getting all mixed up with my tears.

 

I just couldn’t decide on the pic today.