In the end

Keep your feet on the ground when your head’s in the clouds…

Inca un episod in care eu stau intinsa in pat, cu o carte in mana si laptop-ul langa mine, iar maicamea intra pe nepusa masa sa ma intrebe ce vreau sa fac cu viata mea. Doamne, Dumnezeule, daca as fi fost in locul ei, m-as fi plictisit pana acum sa intreb, zau !

De fiecare data cand deschide subiectul asta, tine mortis sa ma faca sa ma simt ca ultimul om de pe pamant, pentru ca altii fac si altii dreg si altii sunt hotarati, si eu ii toc ei timpul si banii. Pai bine mai, femeie, pana acum imi iceai ca nu te intereseaza de ce fac altii, ca nu de ei ai tu grija, si acum arunci cu comparatii asa, cum iti vine la gura ?

E perfect adevarat ca si eu sunt foarte nehotarata si ma schimb odata cu bataia vantului. Imi amintesc ca mereu am vrut sa fiu designer vestimentar. Desenam rochii, pantaloni, tricouri, pantofi…peste tot pe unde apucam si la orice ora din zi sau din noapte. Atunci, la dois’pe ani, aveam certitudinea (si nu stiu de unde venea aceasta) ca am sa reusesc sa devin ce mi-am propus , fara niciun semn de intrebare. La pais’pe ani, ma vedeam arhitect, proiectand centre comerciale si cladiri inalte, mai inalte ca alea din Dubai, care m-ar fi proiectat pe culmile succesului. Acum, cand ma uit la cuvantul „arhitect”, nici macar nu il mai vad cum il vedeam inainte. Nu mai arata asa frumos, nu mai arata ca un tel.

Multi sunt nehotarati in ceea ce priveste viitorul, dar eu, pur si simplu, sunt indecisa si in ceea ce priveste ziua de maine. Au inceput sa nu-mi mai placa planurile, lecturile impuse si TO DO list-urile (desi cele din urma sunt, totusi, un viciu de-al meu). A inceput sa mi placa sa mai las orarul ala plictisitor si sa dau o sansa micilor escapade, fie ele o iesire spontana, un chiul inocent sau un cantec in mijlocul strazii la cinci dimineata.

Ascultam zilele astea o melodie care spunea cam asa : What do you say to taking chances, what do you say to jumping off the edge ? . M-am gandit imediat la rutina impusa unui elev. M-am gandit imediat ca as vrea sa fac ceva diferit, cu cate o persoana diferita in fiecare zi. Sa nu mai am luni, marti sau miercuri, sa am ziua cu X, ziua cu Y, ziua cu Z…

Mi-am dat seama ca in saptamana sunt sapte zile, acelasi numar cu cel al culorilor curcubeului. Ce-mi e daca renunt la LMMJVSD pentru ROGVAIV ? Ce-mi e daca renunt la obiceiuri vechi si inutile? Ce-mi e daca fac o curatenie de primavara printre „prieteni” si fac mai mult loc doar celor care merita ?

De maine, o sa acord un plus de atentie felului in care voi gandi fiecare lucru. Si poate si anumitor scopuri pe care le-am lasat pe stand-by, zbatandu-ma sa le gasesc rostul si pierzandu-ma printre notiuni abstracte. Dar la asta o sa ma gandesc maine.

Si iata aici un pasaj interesant, pe care l-am tot citit si recitit intruna :

„Si daca mi s-ar fi spus ca trebuie sa mor intr-un ceas, nu mi-ar fi parut rau. M-as fi intins pe iarba, mi-as fi pus bratele sub cap si, privind oceanul acela albastru de deasupra mea, as fi asteptat sa se scurga minutele, fara sa le numar si fara sa le precipit, aproape fara sa le simt.”-Mircea Eliade, Maitreyi