Arhiva | martie, 2012

Boo, you whore

31 mart.

And it’s obvious that you’re dyin’, dyin’…Just leavin’ proof that the camera’s lying :)

 

 

This holiday, I want to make it special. I wanna laugh, wanna sing, wanna scream out loud. But most importantly, I want to get to know someone.

Someone new, someone who I don’t know well, someone different. I want to see that someone every single day, even just for an hour or a short conversation, just to see them. Each day, we would take a walk, sing something or play games and sports, to do every little thing that comes into our mind. I want to read with that person, to see movies, to write a post together n my blog, to write eachother letters, even though we’re near eachother, to record a short film, to draw silly things, to see airplanes and make wishes, to drink tea like we’re aristocrates , to paint and accidentaly stain eachother, to see sunset and sunrise at least once… To meow all day on the top of one block of flats and to fuckin’ scream we’re alive.

 

This holiday, I want something like this to bloom. I want the little things I’ve been dreaming about to come true. Will you be that person for me ?

 

La rascruce de vanturi

30 mart.

I don’t know you but I want you…

 

 

Sunt o optimista irecuperabila. Chiar si atunci cand stiu ce urmeaza sa se intample si ca sfarsitul n-are sa fie cum as fi vrut eu, continui sa sper ca lucrurile vor lua o intorsatura neasteptata si ca finalul va fi fericit.

Dar cand nu stiu nici cum a inceput, nici ce se petrece, la ce sa sper, in final ? Defapt, intrebarea e, sa sper la un final ? Sa sper la o poveste ? Se presupune ca ne scriem singuri povestile, nu ? Se presupune ca soarta e doar un papusar, cu sforile in mana, dar ca nu ne tine streangu de gat si putem sa tragem stanga-dreapta de fire, nu ? Nu ? Ma zbat spasmotic intre adevarul meu si realitate. Ma aflu la rascruce de vanturi, cand nu stiu cu cata disperare vreau ceva sau…cu cata nonsalanta ar trebui sa tratez situatiile. Ar trebui sa arat cat imi pasa ? Ar trebui ?

Si toarna cu galeata si raspunsurile se scurg.

„Marina, ai plecat si ai luat toate raspunsurile cu tine.”( Carlos Ruiz Zafon – Marina)

 

 

 

 

Arpegiu

29 mart.

A tragedy for sure…

Statea cu picoarele incrucisate printre cearsafurile mototolite, gandindu-se la profunzimea nimicului. Isi invartea ochii prin camera, incercand sa zareasca vreun semn cum ca viata celui sau celei are a locuit candva acolo nu era pe terminate. Ochii obositi i s-au oprit asupra unei veioze mici, facuta din alama inrosita de timp. Nu prea ii placea sa stea cufundata in semi-intuneric si, desi soarele isi strecura razele printre draperiile grena, aprinse veioza.

In acel moment, un amalgam de amintiri timpurii incepura sa o bombardeze din toate cotloanele mintii, fara a-i da posibilitatea sa realizeze cu adevarat ce se intampla.

Dansa haotic prin camera, jucandu-se cu o chitara de aer si balanganindu-si bratele si picioarele in toate directiile posibile, urland versurile melodiei de pe fundal, de parca ar fi dat o reprezentatie live si urma sa primeasca un calificativ pentru miscare scenica. Parul incalcit si imbibat de fixativ ii razbea aiurea prin aerul dens, plin de regrete si „ce-ar fi fost daca”-uri, in timp plamanii ei cereau indurare. Corzile vocale ii cedasera de mult, dar continua sa se zbata intre neputinta de a se face auzita si agonia pierderii glasului pentru moment. Melodia era pe sfarsite, la fel si puterile ei de a isi relua reprezentatia. Odata cu acel cantec, i se terminasera si filozofiile de viata . Isi cauta in deznadejde vechile principii, ravnind la anii trecuti ireversibil. Incerca sa isi aminteasca de clipele in care ii canta colegei ei , Liz, fara nicio inhibitie prosteasca , si cum aceasta o asculta si ii spunea ca suna bine…”Ai sa ajungi artista, iti spun eu !”, ii zicea ea. „Iti spun eu, ai sa ajungi artista !”.

O noua melodie incepea. Aceasta era lenta, o balada a vremurilor apuse. Ii aducea aminte de ultimul pahar de whiskey baut alaturi de Allan, era cantecul lor… Melodia se stingea usor in fundal, arpegii grave abia mai distingandu-se…

Se ridica de pe jos, gemand usor si tinandu-si capul cu o mana, de parca in orice moment ar fi putut sa-i cada si sa se rostogoleasca sub masuta de cafea. Si nu i-ar fi convenit deloc, pentru ca masuta de cafea era foarte joasa , iar eforturile necesare in continuare ar fi fost prea mari, in conditiile in care ea era sleita de puteri. Ii bubuia capul, o durere salbatica se hotarase sa se instaleze spontan acolo. Amintirile din camera aceea fusesera trezite prin chimie pura si acum ii vuiau prin cap intr-un dute-vino permanent.

Veioza zacea deformata pe podea, aproape cersind indurare. O electrocutase , dandu-i senzatia ca isi retraieste filmul.

I bruise easily

28 mart.

 

 

Ticaitul ceasului era singurul lucru care sugera viata in camera aceea. Era un intuneric total, prin care nici cel mai iluminat om nu putea trece. Minutele se scurgeau aievea, timpul insusi voind sa leneveasca in odaia pustie. Raze trandafirii de lumina anemica se iveau sfioase in dreptul ferestrei. Soarele incerca sa patrunda prin stratul dens de bezna, luptandu-se ca in fiecare dimineata.

Cum intrai in camera, te izbea un miros puternic de whiskey, adanc impregnat in draperii, covor, cearsafuri… Niste cearsafuri odinioara curate, care obisnuiau sa miroasa a margarete, acum patate de cafea si ruj maron, somoiogite si totusi, ridicol de bine asezate. O biblioteca mare, cu sute de carti cufundate in praf. Un tapet ieftin, de un verde crud, zgariat pe ici, pe colo. O masuta joasa, din lemn de mahon rosiatic, pe care se odihneau doua pahare ciobite si o sticla goala, la orizontala. Praful, whiskey-ul si aerul statut se amestecau intr-un miros inecacios, mai daunator decat tigarile odata ajuns in piept. Podeaua scartaia incetisor in timp ce avansam spre fereastra murdara. Am sters-o cu coltul draperiei imbibate de praf, si un manunchi de raze au tasnit in camera, incalzind-o, incercand ca inchege o balada a vremurilor pierdute.

Ma intreb cate povesti au inceput, s-au petrecut si s-au sfarsit in camera asta.

 

In the end

27 mart.

Keep your feet on the ground when your head’s in the clouds…

Inca un episod in care eu stau intinsa in pat, cu o carte in mana si laptop-ul langa mine, iar maicamea intra pe nepusa masa sa ma intrebe ce vreau sa fac cu viata mea. Doamne, Dumnezeule, daca as fi fost in locul ei, m-as fi plictisit pana acum sa intreb, zau !

De fiecare data cand deschide subiectul asta, tine mortis sa ma faca sa ma simt ca ultimul om de pe pamant, pentru ca altii fac si altii dreg si altii sunt hotarati, si eu ii toc ei timpul si banii. Pai bine mai, femeie, pana acum imi iceai ca nu te intereseaza de ce fac altii, ca nu de ei ai tu grija, si acum arunci cu comparatii asa, cum iti vine la gura ?

E perfect adevarat ca si eu sunt foarte nehotarata si ma schimb odata cu bataia vantului. Imi amintesc ca mereu am vrut sa fiu designer vestimentar. Desenam rochii, pantaloni, tricouri, pantofi…peste tot pe unde apucam si la orice ora din zi sau din noapte. Atunci, la dois’pe ani, aveam certitudinea (si nu stiu de unde venea aceasta) ca am sa reusesc sa devin ce mi-am propus , fara niciun semn de intrebare. La pais’pe ani, ma vedeam arhitect, proiectand centre comerciale si cladiri inalte, mai inalte ca alea din Dubai, care m-ar fi proiectat pe culmile succesului. Acum, cand ma uit la cuvantul „arhitect”, nici macar nu il mai vad cum il vedeam inainte. Nu mai arata asa frumos, nu mai arata ca un tel.

Multi sunt nehotarati in ceea ce priveste viitorul, dar eu, pur si simplu, sunt indecisa si in ceea ce priveste ziua de maine. Au inceput sa nu-mi mai placa planurile, lecturile impuse si TO DO list-urile (desi cele din urma sunt, totusi, un viciu de-al meu). A inceput sa mi placa sa mai las orarul ala plictisitor si sa dau o sansa micilor escapade, fie ele o iesire spontana, un chiul inocent sau un cantec in mijlocul strazii la cinci dimineata.

Ascultam zilele astea o melodie care spunea cam asa : What do you say to taking chances, what do you say to jumping off the edge ? . M-am gandit imediat la rutina impusa unui elev. M-am gandit imediat ca as vrea sa fac ceva diferit, cu cate o persoana diferita in fiecare zi. Sa nu mai am luni, marti sau miercuri, sa am ziua cu X, ziua cu Y, ziua cu Z…

Mi-am dat seama ca in saptamana sunt sapte zile, acelasi numar cu cel al culorilor curcubeului. Ce-mi e daca renunt la LMMJVSD pentru ROGVAIV ? Ce-mi e daca renunt la obiceiuri vechi si inutile? Ce-mi e daca fac o curatenie de primavara printre „prieteni” si fac mai mult loc doar celor care merita ?

De maine, o sa acord un plus de atentie felului in care voi gandi fiecare lucru. Si poate si anumitor scopuri pe care le-am lasat pe stand-by, zbatandu-ma sa le gasesc rostul si pierzandu-ma printre notiuni abstracte. Dar la asta o sa ma gandesc maine.

Si iata aici un pasaj interesant, pe care l-am tot citit si recitit intruna :

„Si daca mi s-ar fi spus ca trebuie sa mor intr-un ceas, nu mi-ar fi parut rau. M-as fi intins pe iarba, mi-as fi pus bratele sub cap si, privind oceanul acela albastru de deasupra mea, as fi asteptat sa se scurga minutele, fara sa le numar si fara sa le precipit, aproape fara sa le simt.”-Mircea Eliade, Maitreyi

26 mart.

„There’s a wild wild whisper blowing in the wind, calling out my name like a long lost friend”

Pentru astazi, mi s-a sugerat o tema pentru post. Inspiratia l-a lovit pe Bogdan cand i-am zis ce tema am la psihologie, Iubirea. In eseu am scris despre iubirea parinte-copil, dar el a vrut sa auda parerea mea despre iubirea fata de un partener de viata, deci, din perspectiva mea, fata de un baiat. Am incercat eu azi saleg trei fraze coerente, dar nu prea mi-a iesit, ca invatam pentru un test pentru care ar fi trebuit sa invat tot weekend-ul, dar eu las totul in ultima clipa.

 

In primul rand, eu denumesc tipul asta de afectiune dragoste, nu iubire, si o sa ma si justific : atunci cand mi se aprind calcaiele, spun ca m-am indragostit, nu ca iubesc persoana respectiva si, din punctul meu de vedere, iubirea este neconditionata, iar dragostea taman invers.

De ce? Pentru ca te poti indragosti in timp, nu trebuie neaparat sa fie pe loc (cred in dragoste la prima vedere, dar mi se pare una din cele mai superficiale lucruri de pe Pamant). Te poti indragosti de felul cuiva de a fi, de sufletul lui, sau de trasaturile pe care le lasa el sa se vada. Exact, te poti indragosti si de persoana care crezi tu ca e, nu neaparat de ceea ce e cu adevarat, iar asta este una din greselile frecvente.

Nu, mai, nu consider dragostea o greseala, e doar vorba ca uneori chiar nu-si are locul in viata cuiva, si totusi se strecoara, e asa alunecoasa, ca un sarpe. Defapt, e exact ca un sarpe, ti se incolaceste in brate cat ii convine, si cand ii sare tandara, ti se incolaceste in jurul gatului.

Nu cred ca am destula experienta sa vorbesc despre manifestarile fizice sau spirituale ale dragostei, dar , in general, o vad ca pe o briza proaspata la ineput. Cum se improspateaza aerul, pentru mine e un semn :D . In al doilea rand, ma loveste pe neasteptate de fiecare data, si ,nu numai din senin, dar si din plin. Zau, cred ca e ceva in neregula cu mine, caci prietenii mei de obicei cand isi propun sa se indragosteasca, se intampla. La mine, sufletu’ ! Si cand nu vreau si nu am chef de goluri in stomac, batai aritmice de inima si picioare impiedicate, fix atunci se hotaraste sublimul sentiment sa se stabileasca inlauntrul meu.

Izvoraste cu un „ma face sa rad”; apoi se infiripa un paraias numit „imi vine sa imi pironesc ochii in ai lui”, dupa un rau pe nume „oare simt ceva mai mult?”, un fluviu fugar „la naiba, mi se pare doar” si..se revarsa si ma inunda sub denumirea de „m-am indragostit, la naiba !”. Ideea e ca eu nu sunt o inotatoare prea buna, dar stiu totusi sa ma tin la suprafata suficient timp, uneori poate prea mult…Poate o sa invat, totusi, sa fiu un submarin.

Oricat as incerca eu de multe ori sa-mi neg starea de spirit, a.k.a. indragosteala, undeva acolo, mai adanc, prin Groapa Marianelor, sunt constienta de lucrul asta. Da, sunt mereu constienta, dar imi place al naibii de mult sa dramatizez, sa fie asa, mai ca in filme. Adevarul e ca, chiar si atunci cand e ca in filme, parca tot nu e de ajuns. Omu-i lacom, si eu sunt om…

In concluzie, pentru mine e o stare generala, ca de cand ma stiu sunt amorezata de vreun tip, fie ca sunt pe bune sau e doar un crush.

 

 

If we were a movie

25 mart.

„I said maybe you’re gonna be the one that saves me…

 

Ziua de azi a trecut neasteptat de repede, in ciuda faptului ca ne-am dat si ceasurile inainte cu o ora. Am avut parte de putine copilarisme pe la pranz, iar dupa am avut o ieseala clasica cu Lavi, in timpul careia am fost orice, numai serioase nu.

In primul rand, am inventat o noua gluma intre noi, care nu poate fi sesizata decat de oamenii care vad bine sau care au 2 ochi. In al doilea rand, colturile gurilor noastre au avut tangente permanente cu urechile noastre. In al treilea rand, Lavi nu va fi aici weekend-ul viitor :( . Si in ultimul rand, ziua a fost perfecta.

 

Asa, facand abstractie de ziua de azi, eu voiam sa scriu despre motivatie… Nu stiu de ce, dar de multe ori confund motivatia cu scopul (nu vorbesc despre datile particulare in care chiar asa si e). Pentru mine, motivatia chiar echivaleaza scopul, si toti zic ca nu e bine, si nu inteleg de ce. Mi se pare ca mai tot timpul nu inteleg prea bine anumite chestii esentiale, si ma trezesc aiurea-n tramvai dupa.

Nu sunt in masura sa vorbesc despre sanse ratate sau destin dubios, pentru ca in general, viata mea a fost dulce, asa ca n-o sa va plictisesc nici cu ideea mea atunci cand scopul echivaleaza motivatia, reusita e sigura.

A, by the way, postul cu numarul 69, dragilor . If you know what I mean.