Arhiva | ianuarie, 2012

Caldura mare – am inghetat.

31 ian.

Astazi a fost una din putinele zile in care, in drum spre casa, nu am observat nimic in jur. Mi-am tintuit privirea in cizme si asta a fost tot. Nu am prins decat un zambet dulce in autobuz, si asta numai pentru ca a trebuit sa imi fac loc printre oameni, ca sa ajung la timp la usi, inainte sa se inchida.

Mda, tot drumul am stat si m-am gandit la diferite lucruri. Mi-am facut o gramada de scenarii, o gramada de ipoteze si o gramada de planuri. Eram atat de concentrata, incat nu am fost in stare nici sa nimeresc gaura cheii.

 

Tu nu esti pierdut, mai…Tu…te schimbi ! Exact. Stiu ca nu vrei sa accepti, dar sufletul tau s-a saturat sa fie rece si sa zici incontinuu „eh, lasa, trece”. Te schimbi. Si nu oricum ; nu, nu esti „secatuit”, esti doar epuizat temporar. Toate visele tale sunt amestecate,sentimentele tale au devenit tocanita (ador expresia „tocanita de sentimente”), nimic nu iese cum vrei si ai impresia ca toti in jurul tau se racesc, huh ? Total gresit. Ideea este urmatoarea : iti dai seama de aceste lucruri pentru ca incepe sa iti pese, incepi sa vrei sa le fie celorlalti bine. Nu stiu daca am avut vreo influenta sau nu, dar sper ca da :D . Nu incerca sa impiedici asta din a se intampla, e un sentiment prea frumos si, iti promit : o sa-ti placa.

Asta ca sa nu zici ca sunt atat de zgarcomana incat sa nu scriu nici macar cateva randuri pentru/despre tine.

–––––––––––––––––––––––––––––––-

Nu te indeparta, nu ma trata cu raceala doar pentru o „mica defectiune tehnica” :( Stii ca nu am facut nimic cu rea intentie, stii cum gandesc, stii ce am vrut defapt si stii ce vreau acum.

M-a durut…azi.

Asta e pentru tine.

––––––––––––––––––––––––––––––––

Stiu ca astepti si tu cu nerabdare cateva randuri, dar, daca iti scriu acum, ce iti mai scriu cand faci saispe ani, draga mea ? Pai, nu putem sa lasam magia sa se piarda in aer, right ?

Si asta e pentru tine.

––––––––––––––––––––––––––––––––

Asteptarile prea mari sunt cele care conduc la momente triste. Asteptarile prea mari sunt, totusi, cele care ne mentin speranta sus pe sperantometru (da, stiu, am mai folosit sperantometrul, si o sa o mai fac, pentru ca eu chiar am asa ceva si chiar imi place). Ce am invatat azi – pentru ca in fiecare zi, mai nou, imi dau seama de ceva – este ca totul are un rost. Totul se intampla dintr-un anume motiv, replicile noastre sunt deja scrise undeva, pe o foaie numita destin, DAR ! Cine ma opreste pe mine sa sterg sau sa tai replicile alea  si sa le inlocuiesc cu ce mi-ar placea mie ? Nimeni.

Oameni, spuneti ce aveti de zis la momentul potrivit, la locul potrivit – pentru ca odata intoarsa fila, replicile nu mai pot fi schimbate sau inlocuite, si aveti numai de pierdut.

Si asta a fost pentru mine.

 

 

 

Zambete (II)

30 ian.

Stateam in Mc Donald’s-ul din Tomis, asteptandu-l pe tata sa vina sa ma ia, cand s-a intamplat ceva uimitor. Era exact lucrul pe care l-am asteptat toata ziua.

Prea obosita  fizic, mental si sufleteste pentru ziua asta „minunata” de luni, am decis sa ma refugiez in banca mea , cu castile in urechi si  rontaind din pandispanul din pachetel. Pleoapele stateau sa mi se inchida, corpul sa-mi cedeze, mintea sa mi se blocheze. Dar soneria noastra nu tocmai silentioasa m-a scos din acea stare de ameteala subtila si mi-a impus sa ma ridic.

Nu m-as fi ridicat pentru nimic,pentru absolut nimic din lumea asta, dar m-a strafulgerat un gand. Daca eu, in momentul asta, stand ca o lenesa irecuperabila, ratam ceva minunat care avea sa se intample ? „Fiecare secunda este o oportunitate sa-ti schimbi cursul vietii”. Stand acolo fara niciun rost…nu avea niciun rost ! Asa ca, inevitabil, m-am ridicat, mai mult sau mai putin entuziasmata si mi-am pus trupul in miscare. Ma miscam mecanic, dar totusi, ma miscam, sperand ca , din clipa in clipa, avea sa ia foc ceva, sa ma impiedic de cineva, macar sa ma injure cineva, ca ziua asta sa nu se termine fara nimic in inventar.

Cum era de asteptat, totul a decurs normal, fara niciun incident notabil. Si  il asteptam eu pe tata , revizuind toata ziua, cand …s-a intamplat. Usa s-a deschis, eu mi-am ridicat privirea din telefon si o rafala de vant mi-a suflat bretonul in toate partile. Am auzit un „Mama , ce frig e !” si m-am uitat in directia usii, de unde venea vocea. Un om cam de un metru saptescinci statea zgribulit, tinand usa deschisa (la naiba, omule, parul meu !) si se uita in jur. La un moment dat, s-a intors sa faca loc unei doamne care iesea, si privirile ni s-au intalnit. Am zambit amandoi in acelasi timp. Universul s-a oprit, parca a durat o eternitate. Nu ne cunosteam, n-aveam habar de ce ne-am zambit, dar impartaseam acelasi gand : „Mama, ce frig e afara !” :D . Gandul meu imediat a fost : „Poa’ sa fie cat de frig, zambetul ala ma va incalzi in permanenta”.

Am iesit de la caldura in ninsoarea anemica, simtind o ultima privire ,stantandu-ma in ceafa. Poate daca ma intorc si cer un Cheeseburger, imi zambeste din nou.

Day 2

29 ian.

 

In fiecare zi, o noua aventura. Nu credeam ca pot fi nascocite atatea chestii folosindu-te de…nimic ! O noua victorie, o noua maniera de a ma distra, o noua poveste de dragoste, perhaps ? :D

Tot timpul am crezut ca, odata cu trecerea timpului, ma voi maturiza ; ei bine, asta chiar s-a inatamplat, dar, in aceste doua zile, mi-am dat seama ca unele lucruri nu se schimba niciodata, respectiv lucrurile care ma fac sa rad din toata inima, lucrurile care ma fac fericita. Am constatat ca reactionez la fel ca acum un an, doi sau mai multi ; am acelasi spirit competitiv , aceeasi determinare, aceeasi fericire in glas. Dar, ma-ntreb acum, de ce mi-a luat atat de mult sa ma regasesc ?

M-am agatat poate prea puternic de lucruri care imi faceau rau si , pur si simplu, am uitat cum e sa traiesti fiecare secunda de parca nu mai ai altele, sa rezolvi fiecare punct de pe lista de parca viata ta insasi este pusa pe cronometru, sa fugi de omu’ din echipa adversa care e pe urmele tale de parca viata ta e in joc. Si toate astea, pentru ce ? Pentru a castiga un joc ; un joc fara cine stie ce recompensa, poate chiar fara recompensa – pentru ca atunci cand auzi cuvintele ‘Ati castigat’, nu mai ai nevoie de nimic – nici de premii, nici de bani, nici de nimic . Stii ca ai castigat experienta.

Nu stiu ce sa astept de la ziua de maine, desi se pare ca va fi una monotona; chiar sper ca ceva minunat se va intampla si maine, pentru ca week-end-ul asta m-a facut sa uit de tot ce se intampla in jurul meu, m-a scos din rutina mea plictisitoare si m-a facut sa privesc oamenii altfel – indiferent de varsta, noi toti suntem facuti la fel , si impartasim cu totii o trasatura : avem o inima calda. Sper doar ca ne vom putea da toti seama la timp, inainte sa ne pierdem super-puterile. Pentru ca, defapt, suntem niste super-eroi , care , daca nu isi cultiva sufletul, isi pierd aura fantastica.

Here I go again

28 ian.

Astazi, viata mea s-a schimbat – am inceput un nou capitol, respectiv am incheiat unul mai vechi care ma apasa.

A trecut ceva timp de cand am ras ultima oara in asemenea hal incat sa imi cedeze genunchii, sa cad in fund si apoi sa pufnesc in ras ca o apucata. A trecut ceva timp de cand o imbratisare mi-a dat fiori. A trecut ceva timp de cand eu si prietena mea cea mai buna am petrecut doispe ore impreuna intr-o singura zi.
Ar parea total ipocrit sa fac aceste afirmatii fara sa le justific , nu ? Dar de ce ar fi necesar sa ma justific, cand eu stiu ca am trait 173098120980839864 de emotii diferite in aceeasi zi ? Nerabdare, bucurie, incantare, disperare, etc. Dar cel mai important lucru pe care l-am invatat azi a fost sa-mi calc pe mandrie si sa lucrez in echipa. Nu intelegeti gresit, stiam sa lucrez in echipa, dar azi se pare ca m-am descurcat mai bine decat oricand si, desi oamenii cu care am colaborat nu imi sunt cunoscuti decat de douasprezece ore, pot sa spun ca au scos tot ce-i mai bun din mine (sunt rupta de oboseala, by the way).
Ce am facut defapt ? Ne-am…jucat. Daca ar fi fost sa ma iau dupa aparente, nu i-as fi cunoscut niciodata pe oamenii acestia la adevarata lor valoare. Fie ca a fost vorba de saritul peste o funie ridicata la 1 metru 70 de sol, de un concurs contra-timp sau de echilibrul pe doua catedre, echipa asta de oameni necunoscuti s-a descurcat :) .
De ce ? Pai, e simplu ! Fiecare si-a lasat grijile acasa (respectiv telefonul in geaca, inchis sau dat pe silentios ), a uitat mai mult sau mai putin de timiditate si a colaborat – ne-am trantit si agatat si alergat si murdarit ca ultimiii porci, dar nimeni nu s-a uitat la hainele de firma sau machiajul sau freza nu-stiu-cum ! E impresionant cum firea umana isi schimba trasaturile in prezenta persoanelor abia cunoscute si cum arata tot ce are mai bun !

Ce am vrut eu sa zic e ca ziua asta, oamenii astia, fie ca au fost ei mai mici sau mai mari…m-au ajutat sa imi regasesc o veche trasatura de caracter, ceva care ar fi putut fi trade-mark-ul meu candva, dar care in ultima vreme nu a mai iesit la suprafata…Mi-am regasit pofta de a rade din orice nimic. Mi-am regasit pofta de a ma lasa dusa de val.

@Lavi : si era Spongiu Bobu si Patricku Staru…

You and I, we’re running out of time

27 ian.

Trebuie sa imi fac timp.
Trebuie sa imi fac timp sa citesc.                              Trebuie sa imi fac timp sa cant, sa ma joc, sa desenez.                           Trebuie sa imi fac timp sa sper, sa imi fac timp sa vorbesc cu Pierre.                                             Trebuie sa imi fac timp sa alerg, sa ma ascund, sa fug.       Trebuie sa imi fac timp sa scriu, sa dansez, lacrimile sa mi le usuc.                                   Trebuie sa imi fac timp sa cercetez, sa descopar, sa invat.              Trebuie sa imi fac timp sa ma rasfat.                   Trebuie sa imi fac timp sa reflectez, sa lupt, sa creez.                                                  Trebuie sa imi fac timp sa te iubesc pe tine si numai pe tine.                 Trebuie sa imi fac timp sa rad, sa plang, sa sper la o zi mai buna maine.

Insecure

26 ian.

I miss you

26 ian.

Stiu ca am zis ca n-o sa scriu despre persoane din viata mea, dar nimic nu ma opreste sa scriu despre persoane care s-au hotarat brusc sa iasa din ea, nu ?

Nu stiu in ce masura te-am ranit sau suparat, nu stiu exact de ce sau cu ce, desi intuiesc si probabil ca am si dreptate, dar ramane neconfirmat. Daca tu ai decis ca e mai bine sa intrerupem orice contact, iti respect decizia , tot ce imi doream ar fi fost, totusi, un mic avertisment, ca sa nu traiesc cu impresia ca totul e fain (nu, nu am ramas cu impresia asta, dar asa ar fi ramas orice om normal).

Probabil ca ar fi fost altfel daca mi-as fi respectat promisiunea de a-ti spune daca ceva se intampla, dar in istorie nu exista „Ce-ar fi fost daca…? ” si, mie personal, mi s-a acrit peste masura de intrebarea asta care strapunge fiecare situatie trecuta ca un pumnal, se rasuceste putin (ca, deh, doare mai tare cand iti dai seama ce ar fi trebuit sa faci) si apoi iese, de parca nici nu ar fi fost acolo vreodata. Nu-i asa ?

Ce vreau e sa spun, defapt, e ca un simplu „imi pare rau” nu ar fi de ajuns si banuiesc ca nici toate scuzele de pe lume nu ar fi (mai ales ca nu stiu exact in ce context sa imi cer scuze), deci nu stiu ce sa fac. Nu stiu cum sa te abordez…Cred ca nu mai stiu nici cum sa iti trimit melodii de la Linkin Park, cum sa iti mai arat ce prietena ti-am desenat azi, cum sa iti spun ca totul va fi bine; pentru ca dupa 3 luni in care nu ne-am vorbit, nu mai stiu nici cum sa te salut. Daca te-as vedea pe strada, probabil as alerga sa te imbratisez si mi-as astepta pupicul pe obraz, din obisnuinta – dar tu probabil doar ai intoarce capul si ai trece mai departe, de parca nici nu as fi acolo – si mi se pare destul de drept, pentru ca, asa cum am mai zis, iti respect decizia.

Dar vreau sa stii ca nu am intentionat nicio secunda din scurta mea viata ca asta sa se intample. Jur. Ma stii (o, da, chiar ma stii!…), stii ce fire aiurita si pierduta sunt; si mai stii si biliard, fotbal, putina engleza…Si totusi destula cat sa fii in stare sa-mi descifrezi titul.